385 PDL

În 385, azi dimineaţă… Aveam de mers două staţii. La prima oprire (autobuzul era plin, eram îmbarcat la uşă), un nene dă să urce. Fălcos, cu bagaje. “Nu cobori?” – mă întreabă. “Nu. E plin” – zic. “Păi dă-te jos, că eu cobor la prima!”

Nu i-am mai răspuns că şi eu cobor la prima. M-am dat jos, pe sistemul “cel mai deştept cedează”, uşor amuzat. Totuşi, din nervozitate, l-am pişcat: “eşti pedelist, nu?” Stupefiat, boul răspunde: “Da! Şi ce dacă?! Da’ de unde ştii?”

Nu ştiam. Am ghicit. Trăiesc în România. Sunt liberal din convingere, am plete şi stau la zebră chiar şi la 3 dimineaţa dacă semaforul arată roşu. Paradoxal, nu? Eufemistic vorbind, sunt civilizat (cu sictireală, totuşi: am stins o ţigară la Frankfurt la o pubelă care dădea pe jos de plină ce era, în staţie de autobuz: aveam la piept un mic card cu România – eram redactor şef al unei edituri, era toamnă şi Buchmesse: toţi fiii lui Merkel s-au uitat urât la mine…)

Urăsc oamenii rapace. Iubesc oamenii pragmatici, englezi, care au “common-sense”. Rara Avis, în zilele noastre de sfârşit al lumii…